Arta memoriei

 

I

 

Se afla în aceeaşi grădină în care, cu ani în urmă, a vazut Arca şi contempla cerul. Imaginaţia sa compunea norii mişcători în figuri prodigioase. Cei din vechime, când numeau cerul, se gândeau la ierarhiile îngereşti compuse din triade: un arbore, după al cărui model era închipuită lumea în mic şi lumea în mare.

Templul lui Solomon fusese zidit după această măsură, iar în Sfânta Sfintelor, deasupra aripilor heruvimilor ce răsar din Arca Alianţei, Domnul i se descoperea marelui preot. Chiar rătăcitor în această lume, sufletul mai păstrează amintirea spaţiilor pure de unde a venit şi unde se va întoarce. Periplul în lume însă, marchează pe el ca pe un răboj şi amprenta neputinţelor noastre.

Gigantice căderi de apă ridică ziduri de aburi, oprelişte pentru privirea însetată, imagine şi simbol al geografiei exoticului şi necunoscutului.

La ivirea zorilor sosesc călăuzele. Ezitarea şi teama se spulberă.Calul sau pluta uşoară de balsa ne leagănă pe harta drumurilor perpetue. Vântul îngheţat şi zăpada spulberată mână atelaje de câini, înhămate la sănii din os de balenă, căptuşite cu piei lucitoare, a căror alunecare devine plutire în crevasele încărcate cu apă sărată. Fiecare bivuac este un bastion înfipt în necunoscut de mirarea navigaţiei, dar şi o întoarcere la fântânile adânci ale sufletului, unde se oglindeşte esenţialul „acasă”.

Oricât de pătrunşi, de străluminaţi vom fi de fabulosul imaginilor care ni se revelează, mereu vom înscrie paginile de jurnal ale simţurilor, în structura cu conţinuturi vide pe care o aveam înălţată încă de pe vremea când tocmeam mateloţi pe un ţărm familiar. Clipirea focului capătă preţul strălucitor al pepitelor din pungile legate strâns la gură. Nicicând călăuzele nu au putut înţelege metamorfoza ciudată pe care metalul acesta o săvârşeşte. Doar ochiul scăldat de lumina sărată a mărilor calde poate înţelege mesajul lui tainic.

Idoli străini, sângeroşi şi falnici, tronează peste aceste întinse meleaguri. Timpul îşi păstrează doar parfumul cristalin al vinului diluat cu apă. Dorul şi tristeţea iniţiază pe aceste locuri străine şi îndepărtate o foame de bogăţie, o vibrare a sufletului în tot ce are el lipsit de preţ. Comori de aur şi de argint, de bronz şi de os fin şlefuit, de pietre transparente montate în cununi de flori şi de pene, păsări mici, cu ciripitul la fel de pur ca susurul izvoarelor de munte, blănuri rare, pepite şi scalpuri, se adună în sacii de piele de la oblânc şi, stropite cu sudoare şi sânge, sunt aduse şi încărcate pe corăbii.

Valurile ridicate ostil fac întoarcerea să se săvârşească sub semnul rece, de stea, al nenorocului. Preaplinul de comori adunate ne umbreşte chipul cu neputinţa din vis.

Peste pasiunile fierbinţi coboară uitarea, lumina slabă a înserării ne poartă paşii nesiguri, obosiţi şi desculţi, către pragul de aduceri aminte al casei părinteşti.

 

                                                                                                                            II

 

Toată mișcarea clocotitoare ce se desprinde din colcăitul brizanților de sânge, din respirația ușoară, din gheața sticloasă și nemișcată pe care lutul o fierbe în el de la începuturi îndepărtate și pe care sufletul nostru nu o poate cuprinde, se desface și cântă, lăsând marilor întinderi ușurarea spinărilor descălecate. Sub talpa sa uriașă, ocrotită de ochiul cu privirea ascuțită de spada luminii din întunericul gândului său, totul arde în neclintire.

În jur, deasupra și înăuntru mișcarea e armoie și plutire, lăsând proaspătă și stropită de rouă puritatea fiecărei imagini. Structuri tot mai înalte, ziduri albe și sclipitoare se ridică, nenumărate anamorfoze ale mișcării tot mai adânc săpată în rana deschisă. Doar rugina și bruma cu dărnicie mâna împarte peste marea de lucruri, ființe, ape și vânturi, de care iubirea nici o clipă nu se poate desparte. Dincolo de valul de piatră al munților din zare se desface tărâmul lăsat în părăsire de atingerea mâinii albe și tremurătoare. Atât de adânc se înalță uitarea peste această mare zonă de trecere, încât imaginea ei este pentru corabia obosită a privirii, depărtarea încețoșată a ultimei Thule. Uneori munții nu își arată măreția privirilor noastre totuși, de acolo curg necontenit apele și tot acolo, sau deasupra lor, se opresc ploile. Soarele care le desfășoară, niciodată nu a fost clintit de ele.

Starea lui pură nu poate fi decât stea căzătoare. Ca și piatra care îi dă formă, el este purtat la vale cu mult înainte ca munții să se sfărâme și să fie greblați în grădini de nisip. Pe suprafața lor lucioasă pietrele poartă incizii adânci care, desfăcute, devin tiparul în care se toarnă și abia atunci, când se desparte de piatră și se sfărâmă, sau se îndoaie, își pierde din perfecta lui puritate. El poate să crească fluture, pală de vânt, sistem sau structură, sau orice alt model pe care gândul îl construiește. Clipirea lui slabă în noapte a mișcat mereu caravane. Urme adânci au gravat pe fața nisipului și pe lichidul din mare.

În vechime, când aburul ceții învăluia matricea gândului nostru, el se rotea în jurul unui semn cu baza pătrată, pătrat care se înscria în cerc și care plutea în sus cu nenumăratele lui trepte desenate cu sextantul, zgâriate cu compasul sau cu busola de fier. Și doar biblioteca din Alexandria, cu nenumăratele ei încăperi și culoare boltite peste pilaștri, cu mozaicurile ei clarobscure, ar putea să cuprindă multitudinea sa de forme. Pentru că modelele sunt nenumărate, iar geometria este, pentru cărările ce se bifurcă, un aide memoire.

După încercări repetate, îndoiala ne va cuprinde, neștiind care dintre aceste modele este cel adevărat. Drumul nostru se oprește aici. Însă, uneori, chiar și fără de voia noastră, pașii ne poartă spre ieșirea luminoasă și revelatoare din acest încâlcit labirint.

Soarele se înalță micșorându-se spre zenit. Aerul se ridică șerpuitor, în spirale către punctul cel mai înalt, ca și cum zborul ar fi rostul tuturor lucrurilor. Muntele coboară tot mai jos, marginile-i răsfrâng haina de aur a pietrelor sale. Viața lor stă la marginea drumului pe care trecerea noastră îl lasă în urmă. Aș putea spune privind către ele, că fiecare are numele gravat pe una din nenumăratele ei fațete sau că imaginea revelatoare a gândului meu este cea care distinge numele fiecăreia dintre ele.

 Crăpături subțiri se întind cu zgomote ușoare către baza de griuri strălucitoare și întregul se divide în forme din ce în ce mai mici, cu ecou de cuvinte rostogolite la vale. Membrana de aer se ridică dezvăluind frumusețea lor moale. Nenumărate transformări chipul lor poartă într-o curgere indefinită. Lama lor subțire și colțuroasă coboară sub pânza cleioasă de sânge și zgârie cu viclenie membrana moale și elastică a pieilor mate. Propulsată de odgonul din tendoane și vene lungi de piele, poate fi pasăre ucigașă și coborâtă în morminte regale somptuos înzestrate lasă urma ei curată pe bolta șlefuită de fildeș a craniior încoronate.

Peste aura lor din adâncuri poposește temeinic uitarea. Curgerea liniar închipuită a clipelor devine unduire spiralată ce se adună concentric și mai apoi, miraj de umbre luminoase iradiază.

Apa le călăuzește spre văi de abur cald sau le îngheață în montura transparetă pe care morene fertile le poartă în spinarea lor ondulată. Nici corturile pătate de grăsimea de pergament a manuscriselor vechi, nici semnele lăsate pe fumul din vatră nu se despart de armonia lor inițială. Ochiul ar trebui să clipească la vederea întinderilor strălucitoare, luminate atăt de puternic. Miezul lor, cu lucirea albastră sau virată spre verdele care urcă din mare, strat după strat, se topește și se încheagă sub greutatea ce le dă unitate. Ele sunt oglinda netransfigurată a luminii, prima ei epifanie și cea mai curată.

Materiile capătă o viață nouă, după moartea ființelor care le-au născut. O viață a transformărilor lente și a trecerii spre dezagregare. Arborii seculari, care stăpânesc cu respirația lor valurile de piatră înghețate sau oglinda liniștită a grădinilor noastre, prăbușiți de apăsarea vânturilor și lăsați în părăsire, devin centrul cercurilor ușoare și concentrice ale unor frumuseți ce coboară deasupra lor. Membrana groasă și rigidă se dizolvă în macerația pe care umezeala vegetației din jur o inițiază și mai apoi o dezvoltă.

Privit de aproape, tușeul ei se înmoaie. Bureții, înfloriți în cutele mașcate, își pierd din strălucirea lor rece și cleioasă. Tonurile tranșante, nuanțele de roșu venețian și alburi pure, se etufează într-un abur de ocru și de siene. Dacă umezeala e mare și umbra o cuprinde, această devorare trece spre inimă și miezul se desface. Carnea lui albă se sfărâmă în șisturi spongioase și spectacolul luminii, pe care ochiul îl cuprinde, încetează. Un strat de mușchi și alge, de micelii, se-ntinde peste el, lăsând doar forma să se mai ghicească. Numai întunericul mai exală un spectru rece și fosforescent al luminii căzute din soare. Licărirea lui ne îndreaptă pașii pe cărările adâncurilor. În miezul pământului, arborii își păstrează morfologia lor familiară nouă, dar sunt vitrificați. Secțiunea lor strălucitoare, de mineral prețios, ne amintește de creșterea înmuguritoare a malachitului sau de jocul fabulos al apelor fin caligrafiate din cochilia agatelor de Brazilia.

Dacă dimpotrivă, nu umezeala, ci setea îl ia în stăpânire, lemnul capătă lucirea mată de fagure. Ai putea crede că lacurile cele mai ușoare ale lutierilor italieni s-au prelins pe fibrele lui sparte. Sufletul lui, mai întâi alb și zemos ca felia de caș, capătă consistență de ceară și culoarea caldă a mierii: tot mai brună, tot mai profundă. Secționat pe lungimea sa, fibra lui, în timp, capătă un relief așezat acolo de ape și chiar prăbușit, trunchiul desemnează metafizic, legile elevației.

Granulația inclusă în mecanica materiilor dezagregate, sau privită ca o entitate generatoare, cu moliciunea de pudră a loesurilor sau concretețea dureros reliefantă a rugozităților care mușcă, sfâșie sau șlefuiesc planul de gheață al oglinzilor, se lasă pătrunsă de numele atotcuprinzător al instabilității și nesiguranței metamorfozelor nesfârșite, în câmpuri orizontal nedefinite sau verticalizate de puterea de coeziune a lianților.

 Zările îndepărtate, cu mirajul pâlpâitor al dorințelor toride, sfărâmate de concretețea de kiselgur a drumurilor cu epura exactă, ne îmbie privirea și ne atrag magnetic. Împotrivirea la această tentație pe care trupul privirii o simte, poartă nesiguranța lâncezelii din corturi și din căldura și opulența concentrate în caravanseraiuri. Neputință a stabilizării, fluiditatea lascivă și învăluirea guvernează această zonă. Bogăția strălucitoare a dinarului de aur oglindește un revers care înspăimântă prin comparație. Transgresiunea simțurilor din lascivitate și opulență în ritualul sărac al supraviețuirii, naște noi bogății. Prelucrarea materiilor neînsemnate, dar impresionante la scară, înnobilează entitatea lor precară, sub scrâșnetul rece, mandibular, al pietrei de moară sau sub lovitura ritmică, de tobă de galeră, a maiului.

Doar cu mâna pe inima albă a pâinii am putea judeca pulberile ca noroadele. Mișcarea lor caleidoscopică îngrozește sau desfată în circumstanțialitatea curenților care o poartă. Ar putea fi la fel de bine caravane care își vestesc de departe sosirea, ca și avalanșe prăbușite din munți, puhoaie care coboară vertiginos la vale. Ce a fost praf avea să fie zidire, ce va fi fost cetate, se va fi risipit.

Un gând se îmbracă în imaginea-epifanie a verticalității și elevației. Nisipul compoziției se încheagă sub greutatea straturilor, a marilor ponderi tectonice în uitarea milenară din miezul pământului, sau s-a cimentat în rețeta ce îl combină cu var și cu apa îndoită cu vin sau cu zăr. Împreună, îngemănate vital, albul de mortar al spațiului liber și blocul de gresie cu tușeul de iască prins în montura de var, generează figuri compozite, frize de templu și de palate din dinastii de imperii îndepărtate.

Particulă așezată lângă particulă, ascuțite și spongioase termitiere, azime uriașe, mușuroaie sau dune ondulate, metamorfoze ale granulației infinite, ele întruchipează labirintul. Fluiditatea vâscos curgătoare de clepsidră, repaosul încleierii pe piei de abraziv a sigiliului, natura oferă nenumărate astfel de modele.

Simțurile se lasă furate de configurația lor mișcătoare și înșelătoare; cel tactil înfruntând nesiguranța volumului în pofida soliditării lor elementare, cel vizual și cel olfactiv purtate de miracolul simunic al falsei lor evaporări, auzul prefigurând doar ecoul vag al acumulărilor potențiale. Amintirea lor, lăsată pe amprenta simțurilor, ar fi suficient de bogată, stârnită de introspecția imaginativă, pentru a edifica acest parcurs. Numele tuturor acestor modele, detașat de uimirea primelor contacte, capătă chipul nesiguranței și fricii. Frica de friabil, de alunecare, de seismul vâscozității viclene a smârcurilor și a nisipurilor mișcătoare. Nesiguranța suportului sau lipsa lui de repere a născut dorința devoratoare de a inventa construind, folosind lianții ca oaze ale liniștii și oprind invazia acestei lumi miuscule, de insectar abominabil prin multiplicitate.

Adaptarea fără împotrivire la sunetul surd al nisipurilor poartă semnul veșnic al migrației și instabilității, neliniște a parcurgerii spațiilor vaste pe care nici întinderile vrăjmașe și lipsite de apă, nici munții înalți, fără de trecători, cu povârnișuri abrupte, nu o pot stăvili. Pulberea stearpă devine polen. Mobil prin lipsă de pondere, el se lasă purtat de efluvii fierbinți, de aerul încins al stepelor și așezat în caliciile desfăcute, vector generator a plăsmuirii, simbolul marilor culturi, pune capăt migrațiilor și înflorește în leagănul unui cer nou și al unui pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este.

 

 

 

                                                                                                                             III

 

Imaginea fin caligrafiată a prânzirilor, cu îmbucătățirea lor, ne coboară în piață, acolo unde hrana mai poartă urma proaspătă a stropilor de rouă. Mormane de ierburi și carne încărcate de sevă, de grăsime și sânge, își etalează diversa lor frumusețe. Mâinile albe le împart, le rup, le tranșează și le compun în grămezi mici sau în mase. Fibre lungi, albastre, își exhibă secțiunea lor stearpă, peste care, lumina coboară cu atingerea ei nemiloasă. Umbra pură se sparge, membrana cărnoasă se prăbușește asemeni unei cupole peste cella boltită a unui dom. Luciul ei se coclește și zahărul pufos al miezului se usucă și se înmoaie, ca un burete. Pete lungi se întind peste suprafața ce se înnegrește la margini și întreg volumul acesta rotunjit și elastic se transformă în magmă.

Zborul, cu anvergura sa involtă, acoperit de laviul lacurilor strălucitoare, se topește încet la marginea curgerii apelor. Carcasa sticloasă, învăluită în aburul subțire, conține concentrată colcăirea grea a trupurilor moarte. Vasele care o străbat se închid și seva nu se mai ridică, fibrele de carne și de sânge se sfărâmă, oprind violenta ei trecere și supunând-o unei unificări păstoase.

Doar mirosurile separate de cuțitul aspru al luminii se detașează de miezul lor de substanță și reconstruiesc o imagine paralelă, cu zvonul surd, de ecou, ce vibrează în oglinda gândurilor noastre. Imaginea aceasta, spiritualizată, este metafora unui exercițiu pe care zilnic simțurile noastre îl oficiază.

Marile mistere ale naturii sunt aproape de misterele creației. Nașterea și uitarea își lasă sigiliul peste ființe și opuri. Tot ceea ce ochiul adapă la lumina din jur, zămislește și înalță înlăuntrul ființei sale, ușoară și transparentă. Multiplicitatea este firul care leagă, clipă de clipă, lanțul nesfârșit al timpului ce se desfășoară înaintea și în urma noastră, născut și el la lumina orbitoare a începuturilor.

 Cine știe când s-au așezat primele pietre ale începutului. Gândul, care aleargă cu o mare ușurință, oriunde, se poate strecura până la acele îndepărtate semne, dar parfumul pe care îl aduce cu sine este al esențelor vagi, lipsit de siguranța de pipăit al mâinilor noastre.

Nici oglinzile și nici ochiul nu poate opri mișcarea aceasta tumultuasă, încărcată de atracție, seducție și voluptate, de abandon și tristețe. Pe nevăzute căi și culuare, puterea se prelinge, vibrează și se concetrează, acumulând energii. Nicăieri nu se vede buza prăpastiei care va prelua zborul. Liniștea se înstăpânește; liniștea și așteptarea.

 La început, transformările pe care le suferă zona aceasta infimă nu mișcă aerul din jur. Echilibrul, lenta curgere de picătură dintr-o clipă într-alta, ridică vălul ce ocrotește odihna atemporală a substanței. Mișcarea ușoară devine amplitudine, vibrează și crește și se urnește asemeni unei creste incandescente de lavă și în spațiul pe care îl deschide, ființa se desface și înflorește. Asemeni cutelor mătăsoase de meduză pe care valurile sărate le leagănă. Aerul, cu suflul lui fierbinte o usucă și îi dă culoare și verticalitate. Pentru clipa nașterii sale, ea este investită cu unicitate.

Dacă timpul ar putea fi mai îngăduitor cu clipa dăruită trupului nostru fragil, am putea privi îndărăt. Ne-am putea simți purtați și așezați într-o zi însorită de decembrie, încărcată de albul pufos al zăpezilor, în fața unui pupitru șlefuit din lemn, acolo unde se nasc și cresc sub mâna iscusită paginile de pergament, încărcate de seva neagră a teascului, de semnele nenumărate ale tiparului, ale mediilor înțesate de trăiri, imagini și senzații care se întretaie și fuzionează, degajând energii uriașe.

Uneori, când liniștea care crește în noi e deplină, am putea crede că ființa poate fi cuprinsă în semnul incifrat și tainic al unei ideograme și că, în singurătate, semnul ei poate, sub privirile noastre, să se desfacă, să respire și să trăiască.

Frumusețea geometriei complicate a trupului nostru este unul din semnalele esențiale pe care timpuri străvechi, cu combustia lor de focar, le emit și le reverberează.

Pământul, cu grijă maternă, a păstrat în inima sa urma lui albă, de cruce înscrisă în cerc, calcinată, de cristal pur și s-a încărcat de vâscozitatea de sânge a cărnii sale. I-am putea spune labirint, când gândul ne poartă spre conformația insulară, cu adâncuri visceral subterane, sau am putea să-i dăm numele cel fără de margini al particolelor de nisip, care compun sisteme ce se nasc în lumina filtrată de vălul inițiatic al celor ce slujesc în sanctuare.

Ca și trupul, care prin tăietura rece de metal își dezvăluie frmusețea lui interioară, și mormântul se destăinuie ochiului iscoditor prin rana adânc săpată în maxilarul straturilor de pământ.

Gorganul se ridică lin peste aceste urme ușoare pe care carnea noastră de azi le poartă și le susține. Albul de os, sfărâmat de fier, al războinicului tânăr, căzut în luptă, stă așezat alături de urma corozivă de burete lăsată pe trunchiul lucios, care este semnul bolii ce  l-a măcinat, iar fragilitatea și subțirimea lui de vreasc nu este decât aripa învăluitoare a vârstei care a coborât peste el. Acoperit de lentila de gheață a marilor înălțimi, frumusețea mormântului a rămas neatinsă.

Trupuri sfărâmate de cuțitul grabei celor care au profanat, și-au păstrat elasticitatea și configurația intactă. Cai înfipți în pari de esență tare, în harnașamente brodate din piele și placate cu aur, mormane de resturi ce poartă amprente dentare, alături de unelte și pietre, străjuiesc această incintă. Sarcofage din piatră sau lemn, cioplite cu sapa de luptă, sunt semul iconic al trupului omenesc, esența lui embrionară. Plutirea lor pe pâsla de râu a covoarelor care unduiesc în culori rafinate, este un ecou al nemișcării, al liniștii inițiale a materiei fără de viață. Zborul către soare, mișcarea ce înglobează și mistuie energia, zămislește structuri de sânge și carne, dar poartă în ea și memoria originilor sale îndepărtate. Formele lui multiple, desfășurate în entități ce se desemnează prin deosebirile și asemănările de înfățișare și conținut, de locul lor definit de întregul spațiu, sau de lumina pe care o reflectă fiecare, asemeni unui ecou tot mai slab, lasă sugestiv deschisă poarta întoarcerilor.

Sub ce semn și cărei incidențe se datorează desăvârșirea întoarcerii simțurilor și gândurilor noastre?

 Închipuirea, cu neliniștea ei, ar putea însemna calea, dar nu numai ea. Ca și ea, mai apoi, însă, și gândul sublim poate păși pe drumul deschis. Pentru cursul de fluviu al istoriei civilizației, dorința de a privi înapoi astfel, ar fi încărcată de ceață și ar avea luciri vagi. Și fără de rost ar fi pentru multitudinea de fapte esențiale, ce nu ar putea pătrunde pe această cărare îngustă. Doar gândul, ușor încărcat de subiectivism creator, ar păși liniștit înainte. Mișcat de dorința de a construi un model, de a desface din continuum-ul de imagini și fapte amorfe, bucata de hrană a clipelor sale. Pentru el, lucrul acesta nicicând nu ar putea fi arbitrar, investit fiind cu aurul trăirilor noastre.

Culorile stinse, încărcate de lumina orbitoare a arșiței, ne însoțesc calea spre labirint. Trepte șlefuite de timp sau cărări săpate de ape, ne îndreaptă spre locul lui, incifrat de sigiliu. Însemnul urmelor noastre în aerul fierbinete sau în praful subțire, se șterge ca și cum trecerea noastră nicicând nu ar fi fost făcută aievea. Irealul naște în noi o secundă realitate, spațiul din inima labirintului nefiind decât o descriere a trăirilor noastre.

 Înșiruirea nesfârșită a încăperilor, numărul infinit al treptelor ce se închid în cerc sau curgerea monotonă de arbori, a pilaștrilor și coloanelor sale, nu ar avea niciun sens neatinsă de vibrația mâinilor noastre. Umbra semnului vag al îndoielii nu va acoperi de la început urmele pașilor noștri, dar pătrunzând tot mai adânc în zona sa intimă, calea ne va fi împletită cu mirajul imaginilor îndepărtate și tremurătoare.

 În miezul de fruct, izolat și tainic, gândurile noastre șlefuiesc pietre mici în strălucitoare fragmente lucioase de metale, bucăți străvezii de cristale cu care să marcheze meandrele complicate. Numărul lor crește neîncetat, depășind cu mult întinderea drumului ce se deschide înaintea noastră.

Obosiți de tumultul trăirilor, calea noastră se oprește într-una din încăperile edificiului. Aici, în liniștea desăvârșită din inima noastră, reconstruim din memorie forma și direcția drumului parcurs, iar modelul care se naște ridică în noi o astfel de limpezime, încât am putea crede că suntem în stare să construim în întregime harta spațiului în care suntem captivi.

Pentru a nu ne pierde sau dezorienta în labirintul senzațiilor sau al tuturor obiectelor pe care le desemnează, ca și cum glasul limpede al apei care se ridică în noi și începe în arbori, s-ar opri pentru o clipă revelatoare, culorile, mirosurile, sunetele și toată înșiruirea lor ar deveni metoda. Unică și în afara gândurilor bune și rele, însetate de zbor și de liniștea odihnei.

Metoda, care se desemnează pe sine și tot ce se află în imediata ei apropiere și în depărtarea fără de margini. Metoda care, la urma urmei, ar putea fi totul, dar nu este, pentru că ea nu este totalitatea lucrurilor ce sunt și pe care le șterge uitarea sau timpul.

Domeniul în care ne vom orienta este un edificiu întins, unde nici unul din noi nu ar putea să intre sau să coboare fără străluminarea ei. El începe acolo unde  moare sufletul docil și comod al lucrurilor, încât, chiar dacă am întâlni o bucată de aer lipită de liniștea noastră, de ceea ce am putea numi ușor util, folositor sau un instrument de îmblânzit natura, datorită ei recunoașterea ar fi ca uitarea și curgerea ei ca în vis. Ea ar zbura la joasă înălțime, deasupra lespezilor albe, care sunt marginile sau zidurile despărțitoare.

 Ochiul, ca să poată urmări zborul ei ușor, trebuie să fie elastic, proaspăt și limpede pe toată suprafața lui. Dacă lucrul acesta ar putea fi posibil, ochiul ar fi trebuit să nu vadă nimic, absolut nimic înainte de a fi aruncat în labirintul de la marginea munților.

Dar cum lucrul acesta nu este posibil, ochiul, pentru a putea urmări zborul de joasă înălțime al metodei, trebuie să fie, așa cum am spus, cel puțin limpede și curat, fără nicio pată, nici de sânge, nici de apă, chiar dacă apa este incoloră și pură. Nici de apă.

Un glas ar putea întreba: “De unde ai primit în dar ochiul acesta atât de clar și de prețios, fără de nicio pată? “ 

La început mi-ar fi greu să răspund la o astfel de întrebare. S-ar putea crede că șovăiala vorbelor mele este leagănul strâmb al minciunii. S-ar putea spune că vorbele mele plutesc alături de ochiul lăuntric, care respiră aerul cel adevărat. La început vorbele mele ar fi o șovăire. Apoi, gândurile mele o șovăire a vorbelor mele și gândurile, la rândul lor, o slăbiciune a faptelor mele.

Ajuns aici, în căutarea răspunsului pe care trebuie să îl rostesc, aș putea înțelege că nu unul, ci multe sunt drumurile care se ridică, și niciunul din ele nu este paralel cu cel care se află în imediata lui apropiere, pentru că toate se îndreaptă spre un singur punct. Drumurile pot fi de aer sau de lut, sau pot avea respirația gândurilor noastre.

 Dar lucrurile acestea nu se pot săvârși în cuvinte și aș fi fost nevoit să construiesc un model, o structură înaltă, care ar fi semănat cu imaginea labirintului alb, privit în oglindă sau în apele tremurătoare care coboară.

Între timp, peste noi s-a lăsat înserarea. Dar nu trecerea timpului umbrește chipul lucrurilor, ci neputința de a le așeza așa cum sunt. S-ar fi putut ca ordinea lor să se spargă sau să pară ca și cum totul ar fi fost într-adevăr așa. Poate că atunci m-aș fi simțit despărțit de realitatea gândurilor mele, aș fi fost dus și purtat înlăuntrul edificiului. Imaginile pe care le-ar dezvălui ar fi de o frumusețe fără de margini.

 Rând pe rând, adunate din fiecare încăpere, coridor, sertar sau cutie, ele ar recompune, încetul cu încetul, lumea care se ridică în mijlocul lui. Imaginea acestei zone ar putea fi denumită sistem, așa cum metoda aceasta este denumită metodă, dar ea nu ar putea fi niciodată un ansamblu de elemente, care ar putea pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică și nici nu ar putea face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.

Și chiar dacă ar fi așa, lucrul acesta nu ar avea nicio importanță. În funcție de tonalitatea luminii și a umidității din aer, toate elementele componente ale acestei lumi labirintice, ni s-ar dezvălui gradat.

Dar înainte de toate, curgerea timpului este cea care hotărăște momentul dezvăluirii imaginilor care definesc morfologia lui complicată. Cu cât uitarea în care este învăluit fiecare element este mai mare, cu atât mai dificilă este dezvăluirea originilor sale și cu atât mai complicată separarea lui de întreg. Uneori, pe zone întinse, elementele pot fi admirate numai în această interdependență, ce coboară până la unirea de  aliaje vitros compuse asemenea lavei și prin a cărei transparență fosforescent verzuie, ca printr-o lentilă întoarsă spre sine, undeva, în depărtare, s-ar ivi imaginea clară a unui heruvim tetramorf ce regentează trecerea spre grădina minunată a amintirilor noastre adevărate.